Nici macar primul an, nici macar primele clipe.
Au trecut atatea, eu sunt altfel, tu esti altfel, ne privim sperand sa vedem ceva demult cunoscut.
Pe mine inca ma rod lucruri.
Inca ma vad undeva pierduta prin Europa.
Cum beau si visez.
Cum petrec pana cand nu stiu de mine.
Apoi ma intorc.. vreau caldura, vreau sa simt ceva cunoscut, vreau sa simt ca iti pasa.
Nu ma intelegi.. locul meu este nicaieri. Sunt pierduta in mine si in lume.
N-am avut niciodata o casa si mi-a fost frica sa-mi cladesc una.
Am fost copilul neinteles.
Fetita prea matura.
Adolescenta dura.
Femeia fatala..
Si acum.. acum caut sa fac pace cu toate.
Nu vreau sa mai transmit nimic, sa pun punctul pe I.
Dar sunt acolo. Si ard.
Privirea mea nu minte.
O mie de posibilitati zac in mine pentru ca eu cred in o mie de posibilitati.
Eu cred ca viata poate fi cladita de la 0 si ca orice este realizabil.
Stii cand ti-am zis ca mie-mi place sa construiesc.
Sa ma bat cu imposibilul?
Mi-ai dat acea privire... Ori ca sunt cea mai nebuna femeie ce ai cunoscut-o, ori cea mai geniala.
Mi-a placut..
Mult prea multe lucruri mi-au placut si unele m-au speriat.
Stii cum este sa te pierzi in tine si totusi lumea sa te vada?
Ii vezi ca te privesc in ochi si te simt.
Ca si cum ti-ar zice.. Nu poti fugi de tine si nici macar nu te poti ascunde.
Si totul devine o lupta.
Lupta ta de a dovedi ca esti ceea ce esti.
Nu stiu unde sunt acum dar simt ca sunt bine.
Sunt pierduta printre cristale, carti ciudate despre universuri ce-mi zambesc si ma incanta acea imbratisare calda de-a lungul intregii piei. Sa fie iubirea de sine sau doar o iluzie?
Oare evoluez sau ma pierd si mai grav?
Cui ii pasa? Se simte bine. Si este calm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu