Nu stiu sa fiu o femeie supusa

Nu toti oamenii sunt la fel.
De asta am fost constienta mereu... dar oamenii mereu vor standardiza/limita totul.

Radeam in trecut de ce ganduri imi treceau prin minte:
"Nu sunt o fetita cuminte.. dar nu vreau sa ma pedepsesti, pentru ca daca o sa incerci sa o faci, risti sa te alegi cu mana rupta."

Aveam un umor cam negru ce-i drept.
Dar traiam intr-o lume dereglata rau.
Una care avea tupeul sa-mi zica mie ce trebuie sa fac.
Si eu ma gandeam, de ce sa ma comport ca toti ceilalti, cand poate-s mai desteapta, mai capabila, mai talentata? Mai altfel?

Nici imaginea aia tipica, cu mine frumusica si tacand de dupa vreun barbat, nu ma atragea deloc..

Fie el si super bogat, atragator si dotat...la creier bineinteles. Dar povestea asta este mai complicata.

Singuratate.
Cam asta simti constant cand cresti intr-o multime diferita de tine.
In timp ce fetele de langa mine desenau inimioare in oracole si se plangeau ca baiatul cutare nu le da atentie, eu radeam de baiatul cutare, si-mi bateam joc de el fiind mai buna decat el la orice.

Nu stiu daca era vreo competitie pe care incercam sa o castig, insa imi placeau jocurile si mai ales imi placea sa castig. Voiam sa fiu provocata mental. Sa invat lucruri. Sa creez, sa construiesc.

Vedeti voi, in ciudatenia asta numita viata, provocarile mentale sunt cele mai incitante.
Nu intelegeam de ce fetele isi pierdeau timpul cu detalii/farduri/drame si nu erau interesate de cum sa avanseze in viata. Sa experimenteze lucruri. Sa conduca.

Imaginea aia cu tipa aia extraordinar de frumoasa, pe tocuri, rochie geniala langa un barbat inteligent si puternic? Dragut. Dar de ce nu putea ea sa fie extraordinar de frumoasa si singura?
Sa fie vazuta ca fiind Ea cineva, de ce doar langa el avea valoare? Uite lucrurile astea, ma enervau.

Mi-au placut barbatii ce idolatrizau femeile.
Ce ori, le vedeau ca niste bibelouri extraordinare, ori le admirau puterea.
Probabil in acest scenariu, o forma de tensiune mentala exista, un joc, o viata mai altfel.
Una in care si ea avea ceva de zis. Fie prin felul ei de a fi, fie prin felul cum arata.

Orice ar fi fost, Ea avea putere si si-o exercita ducand jocul la un stadiu de arta.

Si da. Mereu ma gandeam. Bai, unele femei ar omori sa aiba asta.
Sa simta asta. Sa se simta regine, printese, adorate, dorite la nebunie.
Sa fascineze in felul asta.
Dar apoi, cine le oprea? Eu? Haide, nu-s rupta din stele nici eu.
Doar am stiut sa joc urat de tot si mi-a placut maxim asta.
Orice om este capabil de asta, mai ales o femeie.

Dar ele nu voiau. Ele nu erau ca mine.
Ele voiau un barbat puternic.O casa mare si pe ele ascultatoare.
Ele, iubite si protejate. Toate astea intr-o perioada cand eu-mi testam limitele si ma gandeam sa ridic imperii.

Eram mai rau ca un caine turbat. Nu voiam sa fiu tinuta in brate,alintata.
Nu voiam sa mi se zica ca este ok sa nu-mi reuseasca ceva. Voiam sa-mi testez limitele puterii mentale si psihice la fel cum orice barbat considera ca este normal sa o faca macar o data in viata.

Sa stea acolo pe jos avand nimic si maine avand totul.
Sa stie ca orice este posibil si ca a fi puternic este o senzatie extraordinara.
Sa o simti in vene, sa simti ca ai reusit ceva dupa ce te-ai chinuit mult pentru asta.
Sa te simti mandru de tine.

Eram admirata pentru asta?
Pentru ca eu pot, pentru ca eu nu-ti cedez psihic la prima problema, pentru ca eu-s mai rea de gura si mai manipulativa decat oricine atunci cand vreau ceva?

Ca nu mi-e frica de nimic. Ca pot sa rezolv orice. Ca nu-mi pasa daca mi-e frig, mi-e foame, mi-e somn sau ma doare tot corpul, ca eu ma ridic de jos si-ti rezolv orice problema.
Ca eu stiu sa traiesc.
Ca am o putere extraordinara si ca ador sa o folosesc?

NU. Pentru ca unii barbati, asemenea multor femei, se limiteaza la standardul ala tipic.
Ei nu vor sa reuseasca in viata, ei nu vor mai mult, ei nu vor lucruri extraordinare, ei nu vor sa traiasca frumos. Ei cred doar ceea ce li se spune ca trebuie sa creada.

Iar barbatul tipic, va dori alaturi ori o pitipoanca/ femeie frumoasa si atat.
Ori o sclava/casnica/femeie supusa si cumintica.

Norocul meu? Eu nu mi-am dorit un barbat tipic.
Eu mi-am dorit unul foarte inteligent si deschis la minte.
Unul langa care pot sa construiesc imperii.
Unul care sa fie mandru ca-s la bratul lui, la fel cum si eu-s mandra de el.
Unul care sa-mi reproduca iar jocul copilariei dar intr-o maniera mult mai interesanta.

Eu voi incerca mereu sa-l bat la orice dar el mereu va fi macar la fel de bun ca mine.
Si daca va pierde, se va simti mandru de puterea mea si va gasi alte jocuri la care sa-mi demonstreze ca este mai bun.

Pentru ca pana la urma jocul este cu noi insine de fapt. Cu noi evoluand ca oameni.
Nu tine de mine sau de el, de mine pierzand sau castigand in fata lui si invers, ci de fiecare dintre noi reusind sa trecem peste ceva ce in trecut credeam ca nu vom putea realiza vreodata.

Deci nu. Nu stiu sa fiu o femeie supusa.
Dar nici ca mi-as dorit vreodata sa fiu una.

Pe mine o sa ma vezi, o sa ma simti, o sa te frustrez, o sa te enervez, o sa ma urasti.
Pentru ca voi reprezenta nu doar tot ceea ce te sperie la vreo femeie dar si orice ti-ai fi dorit sa fii tu vreodata in viata.