Poate ne simtim usor antisociali.
Poate chiar uram oamenii.
Sa ne uram pe noi insine? Sa fim apatici?
Plictisiti? Absenti.
Un lucru este cert relatiile sociale s-au denaturat.
Suntem obsedati de confortul propriei noastre case.
Stabilim relatii superficiale cu ceilalti.
Nu speram la prea multe si nu vrem nimic.
Decat...sa fim lasati in pace!
Lasa-ma in pace?!
Nu. Nu ma lasa. Gandurile mele uneori iau forme uneori distructive.
Nu vreau sa fiu lasata in pace dar ma vad incapabila sa stabilesc vreun contact.
Anxietate sociala? Poate ca da. Sau plictiseala cronica.
Lipsa de speranta de a stabili sau crea ceva interesant.
Privesc la femeia aceea singura de pe o banca si o vad ca se uita admirativ la mine.
Imi admira rochia. Sau machiajul sau cartea ce o am in mana?!
Ma uit la ea direct si intorc privirea spre niste picturi ce se vad dintr-o galerie de arta.
Ma apropii si privesc culoriile sau absenta lor si caut sa intuiesc ce a gandit cel ce le-a pus acolo.
Oare s-a simtit singur? Neinteles? Ciudat? Respins? Pervers?
Sau din contra. Un zeu. Un creator a ceva cu totul nou. Un viitor simbol pentru ceva nedefinit inca.
Vorbeste. Spune-mi ceva.
Nu vreau ca eu sa initiez un contact pe care in viitor e posibil sa-l regret.
Vreau sa fie inevitabil.
O coincidenta a sortii.
Ceva pe care eu nu l-am putut evita.
Vorbeste.
Spune-mi ce gandesti.
De ce esti singura?
De ce ma privesti?
Ce te apasa atat de urat incat te simt tensionata si trista?
Indrazneste!
Nu doar privi.
Ia atitudine.
Zi-mi ce nu ai putut sa spui nimanui.
Zi-mi de ce esti singura pe o banca si privesti in gol.
Zi-mi de ce mi zambesti tocmai mie.
Fa ceva ce aceasta generatie nu poate. Sa vorbeasca sincer. Si LIVE!
Dar NU. Ea nu poate. Si eu nu vreau. Sunt prea obosita si acum ma simt si prea batrana.
Ma indepartez. Cu cartea in mana gandindu-ma la ce idei imi va mai baga autorul in cap.
Oare zambesc trist? Nu. Imi accept pozitia si stiu cum functioneaza structura sociala.
Cu discutii de nimic despre oameni de nimic si haine noi de la Zara.
La o bere. Duminica si atat.
Si da. e Trist. Si de rahat si plictisitor. Si deci sunt antisociala. Si deci lasati-ma in pace.
Un amic rade si-mi spune" Cand lucrurile nu-s complexe ci simple, noi le complicam doar de dragul de a le face mai interesante. Asa ne traim viata mai intens.E singura noastra sansa."
Oare? Deci sa fie vina mea? Ca nu ma multumesc cu putin?
Cu discutii de nimic despre nimic si cu vieti petrecute asteptand la rand la supermarket
Sa ma complic eu oare in farduri si rochii si carti si culori doar ca sa ma simt vie?
Dar oamenii. Ei de ce nu sunt vii? Si mai ales.. Ei de ce nu vorbesc?!
A voastra . O antisociala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu